***Buna ziua! Acesta este cazul meu. Îmi doresc să mă puteți ajuta cu o internare in clinica de recuperare neuromotorie,de aproximativ un an de zile mă chinui cu recuperările medicale și din păcate nu reușesc să mă mobilizez îndeajuns ,situația financiara nu mă ajută. Vă mulțumesc din inimă ❤️
Cum a fost salvată o pacientă de la paralizie de o echipă de neurochirurgi. Cu 18 ani în urmă, la scurt timp după ce a născut, o femeie din Braşov a descoperit la nivelul coloanei cervicale o afecţiune considerată de medicii care au diagnosticat-o drept „un dezastru medical“. Nu puteau să spună cu certitudine care risc era mai mare: să-şi piardă mersul sau viaţa. După o operaţie cu succes moderat şi una nereuşită, Alina a ajuns, în baston şi cu mişcări extrem de limitate, la echipa de neurochirurgi de la Spitalul MedLife Humanitas, din Cluj-Napoca, coordonată de dr. Maior. O intervenţie extrem de laborioasă, printr-un abord rar transoral, la care a luat parte o echipă mixtă de neurochirurgie, chirurgie oro-maxilo-facială şi neurofiziologie, i-a dat Alinei Hâncu posibilitatea ca, la 46 de ani, să se bucure de fiecare pas pe care-l face spre noua ei viaţă. „Dr. Maior mi-a spus că nu se lasă, trebuie să găsească o soluţie pentru mine. Şi aşa a fost“, mărturiseşte pacienta. Alina Hâncu avea 28 de ani şi o fetiţă de 3 ani acasă când a ajuns la medic – la urolog mai întâi, pentru că începuse să piardă controlul vezicii urinare. Născuse de curând şi ştia că unele femei se pot confrunta cu astfel de efecte secundare după naştere. Nu s-a aşteptat deloc ca medicul urolog să-i spună că nu observă nicio modificare la nivelul aparatului urinar şi să o trimită la neurolog. După un consult neurologic şi un RMN, „a început toată nebunia“, povesteşte Alina Hâncu. „Imediat după RMN m-au imobilizat la pat, mi-au zis să nu mă mişc şi m-au întrebat ce accident am avut. Eu nu înţelegeam ce mă întreabă, venisem pe picioarele mele şi nu avusesem niciun accident. Medicul neurolog mi-a zis atunci: «Fetiţo, tu eşti conştientă că eşti cu gâtul rupt în momentul de faţă?». Doctorul vedea situaţia mea ca pe un dezastru. Era prinsă măduva spinării între vertebre“, îşi aminteşte pacienta. Un diagnostic rar şi prima operaţie: stabilizarea coloanei Medicii de la Braşov de la vremea aceea şi-au dat seama că situaţia Alinei Hâncu era extrem de complexă, aşa că au trimis-o de urgenţă cu o ambulanţă la Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar-Arseni“ din Bucureşti. O lună a fost internată pacienta între februarie şi martie 2007 în secţia de neurochirurgie de la acest spital, timp în care i s-a montat un halo cervical, un dispozitiv fixat pe cap şi pe trunchi, menit să distanţeze vertebrele pentru a crea spaţiu pentru măduva spinării, care era comprimată între vertebre şi reprezenta un risc major. „Am mai stat încă aproximativ 6 săptămâni cu acest halo şi după ce am ieşit din spital. Apoi, după ce mi-au «lungit» gâtul, a avut loc intervenţia chirurgicală pentru stabilizarea coloanei cervicale. Mi-au introdus, practic, două şuruburi în coloană, care mi-au imobilizat gâtul într-o oarecare măsură. După operaţie, m-am simţit bine, singurul inconvenient a fost că nu mai puteam să întorc normal capul, trebuia să mă întorc cu tot trunchiul“, povesteşte Alina. Tot de la medicii din Bucureşti a aflat şi cauza problemei ei la coloană: o malformaţie congenitală a coloanei cervicale numită os odontoideum. Abia atunci a făcut ea legătura cu simptomele pe care le-a avut încă din copilărie, dar cărora nici ea, nici mama ei nu le-au dat prea mare importanţă: „De exemplu, când întorceam foarte brusc capul, îmi amorţea tot corpul. Ştiţi cum sunt loviturile acelea în cot, când îţi amorţeşte toată mâna... mie îmi amorţea tot corpul când întorceam capul. Îi spuneam mamei: «Mama, iar m-am cutremurat». Iar mama nu ştia ce să zică, neştiind despre ce este vorba“, povesteşte pacienta. „Cutremurăturile“ nu i-au afectat deloc viaţa Alinei, nu au împiedicat-o nici să facă atletism de performanţă. De fapt, medicii i-au spus mai târziu că sportul a ajutat-o să-şi întărească musculatura gâtului astfel încât să stabilizeze într-o oarecare măsură coloana cervicală şi să întârzie apariţia simptomelor severe. „Când am ajuns la Cluj, nu mai aveam deloc putere“ Timp de 12 ani, Alina nu a avut dureri, mergea normal, aproape că uitase de diagnosticul ei. Însă în urmă cu patru ani şi jumătate, simptomele au reapărut şi s-au agravat. „La început, îmi simţeam greu piciorul drept, iar din mâna dreaptă scăpam lucruri.“ Şi-a dat seama că era ceva legat de problema ei la coloană şi a mers din nou la Bucureşti, la acelaşi spital unde se operase prima oară. Nu a mai găsit aceiaşi medici, însă a mers la o altă echipă de neurochirurgi din cadrul Spitalului Bagdasar. Medicii au încercat să reintervină pentru a rezolva procesul odontoid care-i comprima măduva spinării, dar fără succes. „Medicul meu curant de la Braşov mi-a recomandat să mă duc la Cluj, la echipa doctorului Maior, dar eu fiind o mamă singură şi fără venituri foarte mari, am amânat vizita la dr. Maior“, spune Alina. În perioada următoare a strâns bani, a făcut un împrumut, a primit şi o donaţie şi şi-a făcut curaj să meargă la Cluj, la Spitalul MedLife Humanitas, la dr. Maior. „Deja când am ajuns la Cluj, nu mai aveam deloc putere, eram neputincioasă, mă deplasam numai în baston, îmi pierdusem echilibrul, piciorul drept nu-l mai puteam ridica de pe pământ şi, de fiecare dată când încercam să forţez, mă împiedicam. S-a întâmplat de foarte multe ori să mă împiedic şi să cad, ceea ce se pare că în timp a agravat problema. Mişcările erau limitate, mă ridicam foarte greu – lucruri foarte greu de dus pentru mine, care am fost mereu un om foarte activ. Boala asta mi-a întors viaţa cu susul în jos, mi-a tăiat pur şi simplu aripile. Mi-am pierdut şi familia, am rămas doar eu cu fetiţa mea... a fost foarte greu“, mărturiseşte Alina. Prima oară când a păşit, cu greu, în baston, în cabinetul doctorului Maior, Alina era sceptică, mai ales după eşecul de la Bucureşti. „Dar după ce am discutat cu dânsul şi mi-a explicat exact ce va face şi în ce mod îl va ajuta tehnologia să fiu întotdeauna în siguranţă, mi-a dat pe loc încredere, deşi mi-a spus că nu e o operaţie foarte uşoară. A zis că a mai făcut operaţii de os odontoideum şi că va încerca şi va face tot posibilul să reuşească şi cu mine. M-am lăsat pur şi simplu pe mâinile dânsului şi ale echipei sale“, spune ea. Risc de tetrapareză Aşa cum singură a recunoscut, Alina nu a conştientizat niciodată cât de gravă era situaţia ei. Ne-a explicat-o dr. Maior: „Problema cea mare care-i punea viaţa în pericol doamnei Hâncu era procesul odontoid al vertebrei cervicale C2. Imaginaţi-vă procesul odontoid ca o balama. Practic, este un pin pe care capul poate să facă mişcarea de stânga-dreapta, exact ca o balama. Această proeminenţă osoasă comprima în posterior măduva spinării şi trunchiul cerebral. Mai mult, a început să migreze uşor-uşor în sus, în cutia craniană. Problema se punea de viaţă şi de moarte în acest punct, pentru că boala progresa, compresiunea era din ce în ce mai mare, măduva spinării a început să dezvolte mielopatie – toate acestea erau semne că lucrurile nu merg bine şi că evoluează către o catastrofă de fapt“. Deşi obiectivul primei operaţii pe care a făcut-o Alina a fost unul corect – de reducere a instabilităţii coloanei cervicale pe fondul procesului odontoid, rezultatele intervenţiei nu au fost de durată: şuruburile s-au rupt şi au crescut riscurile la care era expusă pacienta. La doamna Hâncu au fost mai multe probleme. A fost acest os odontoideum, care este o malformaţie a porţiunii superioare a coloanei cervicale şi care poate să dea o instabilitate la nivelul articulaţiei dintre craniu şi coloana vertebrală cervicală. În momentul în care se întâmplă acest lucru, joncţiunea aceasta cranio-spinală devine instabilă şi există riscul foarte mare de compresiune la nivelul structurilor nervoase foarte importante, vitale de-a dreptul, şi structurilor vasculare. Practic, vasele de sânge care duc sângele către creier pot fi lezate. Doamna Hâncu a trecut prin două intervenţii chirurgicale, una dintre ele de stabilizare, care avea indicaţie corectă – s-au introdus şuruburi în coloana cervicală, astfel încât instabilitatea de care vorbeam să se reducă. Problema a fost că această operaţie nu a ţinut – şuruburile s-au rupt în timp. Pacienta a fost conştiincioasă, a purtat guler cervical, a stat imobilizată şi din punctul ăsta de vedere lucrurile au evoluat bine, pentru că de bine de rău coloana vertebrală s-a osificat în poziţia aceea. Soluţia era una singură, potrivit dr. Maior: decompresiunea prin partea anterioară a coloanei vertebrale, pentru înlăturarea procesului osos din partea din faţă a coloanei. Deşi e uşor de zis, intervenţia în sine este una extrem de complexă şi a fost nevoie ca echipa de neurochirurgi condusă de dr. Tiberiu Maior să găsească o soluţie îndrăzneaţă şi inovatoare. Astfel, chirurgul i-a propus pacientei un abord rar transoral, efectuat de o echipă mixtă de neurochirurgie, chirurgie oro-maxilo-facială şi neurolofiziologie. O operaţie cu grad de dificultate foarte mare „Pentru că localizarea acestei structuri – procesul odontoid – este foarte sus şi foarte profund la nivelul gâtului, singurul mod prin care putea fi făcută intervenţia minim invaziv era printr-un abord prin cavitatea bucală. Practic, colegii noştri de la chirurgie oro-maxilo-facială ne-au ajutat să facem abordul – tot câmpul operator, toată disecţia planurilor respective, până când am ajuns la nivelul procesului odontoid, moment în care am putut să preluăm noi sarcina să rezecăm acest proces odontoid. Foarte important, în spatele procesului odontoid se află măduva spinării şi trunchiul cerebral. Aici intră în joc, de fapt, neurologul care a monitorizat toată intervenţia chirurgicală prin sistemul de neuromonitorizare. Mai mult decât atât, sistemul de neuronavigaţie, ne-a permis să ştim în permanenţă şi cu mare exactitate care sunt limitele de rezecţie. Astfel am putut tot timpul să prevenim riscul de a atinge structuri neurologice vitale în timpul intervenţiei“, detaliază dr. Maior. Tehnologia de neuromonitorizare a făcut posibilă intervenţia în condiţii de maximă siguranţă, mai ales că măduva spinării era deja suferindă. Astfel, printr-un abord inedit, operaţia a reuşit, iar Alina a resimţit la trezire doar o usturime în gât şi o durere cervicală, dar suportabile şi pentru scurt timp. „Recent doamna Hâncu a venit la control şi am văzut-o – a progresat foarte mult şi din punct de vedere psihologic, dar mai ales neurologic. Merge singură, se mai sprijină într-o cârjă, dar se descurcă singură şi sunt numai câteva luni de la operaţie. Va trebui să facă recuperare, dar o să-şi revină, reintră în societate, se reintegrează. Practic, acum este schimbată complet orientarea lucrurilor. O pacientă care se îndrepta clar către tetraplegie – paralizie de la gât în jos, către o deteriorare a calităţii vieţii foarte mult şi chiar deces este acum o pacientă care nu doar că nu mai are nevoie să lupte pentru viaţa ei, iar scopul este să se reintegreze perfect în societate, fără urmări“, conchide dr. Maior.
Ascultă în Winamp
!