Copilăria mea nu a fost una tipica, în care mă jucam în nisip sau cu păpuși/jucarii acasă. De când eram mică, datorită faptului ca mama lucra mult ca sa aibă ce pune pe masa, și nu avea cu cine sa mă lase acasă după grădiniță, mă lua cu ea la serviciu, într-un laborator de cofetărie. Acolo eram fericita, era ca a doua casa pentru mine, aveam libertatea sa mă joc și sa cresc între prăjituri. Asa ca am profitat de asta și am ajuns sa iubesc aceasta meserie și eu. îmi amintesc și acum, cum eram mică, și stăteam la "locul meu" cuminte, cu o planșetă în fata și poșuri de crema colorata, cu care decoram de zori acea planșetă, încercăm sa fac tot felul de desene, sa imit decorul pe care o vedeam pe mama ca îl face pe torturi, sa îmi fac fursecuri în diferite forme din resturile de aluat ce le rămâneau fetelor de la diferite foi de prăjituri, pe care mi le coceau și apoi le umpleam cu gem. Săracul tata, era cobaiul care le și mânca, de fiecare data, părea chiar încântat dar probabil ca era doar mândru sa mă vadă pe mine cu ochii plini de fericire ca mănâncă ceva făcut de mânuțele mele mici. Creșteam și vedeam ca sunt capabilă sa fac tot mai mult, așa ca am făcut. Primul meu "ciubuc" a fost primit la 6 ani, pentru ca am însiropat câteva lăzi de pandișpan pentru prăjiturile numite "indiene". Timpul trece repede dar eu eram încontinuu bucuroasa sa fiu acolo, o rugam pe mama sa mă ia cu ea pe weekenduri, cu noaptea în cap, mă trezeam ca sa le ajut sa împartă prăjiturile pe magazinele la care erau distribuite, eram fericita sa am un rol în asta. Apoi, am ajuns sa am onoarea sa pun perle pe torturile de mireasa. Mă gândeam mereu cât de fericite trebuie sa fie miresele când văd tortul, și ce treaba buna făcusem. Era clar pentru mine ca eu o sa ajung sa lucrez în domeniu, pana sa ajung în clasa a 7-a, știam deja sa tai singura o prăjitura. Luam parte la fiecare etapa și în scurt timp am ajuns sa le pot face cap coada, evident sub supravegherea și îndrumarea mamei mele, de la care am învățat enorm. Cu fiecare eveniment, eu încercam sa fac tot felul de prăjituri și îmi ieșeau tot mai bine. Apoi am descoperit partea de creație, care m-am fascinat, sa am posibilități infinite sa asortez diferite gusturi, texturi și arome pentru a ieși ceva divin. Am cochetat și continuam sa mă documentez cu asta pe tot parcursul liceului, insa, a venit momentul sa merg la facultate. Aveam de ales drumul meu în viață, după ce am încercat sa fac facultatea de psihologie, în urma câtorva momente grele pe care le-am avut, am realizat importanta psihologilor și am vrut sa ajut și eu așa cum fac ei, sufletele tulburate. Dar nu m-am regăsit în acest drum, nu eram capabilă de asta, m-aș fi încărcart emoțional prea mult și am decis sa renunț pentru ca îmi aminteam vorbele mamei: dacă nu ești în stare sa faci ceva dumnezeiește, lasă locul acela altuia, care poate. Și am renunțat, un an greu, în care nu știam încotro sa o apuc, dar am avut la un moment dat un gând în minte, ca ar trebui sa studiez biologia, eram buna în liceu și îmi plăcea. Zis și făcut, am terminat facultatea, dar continuam sa lucrez la o Donuterie și începuse sa încolțească în mintea mea ideea de a avea cândva o cafenea și cofetărie. Apoi am terminat si masterul de biologie, cu rezultate foarte bune. Insa totuși, sufletul meu era în alta parte. In timpul liber făceam în continuare prăjituri, îmi cumpărăm cărți despre asta, rețete, metode de lucru, toate cele. Când am terminat masterul, eram deja însărcinată cu fetiță mea care a venit cu greu pe lume, prin tratamente apoi inseminare, și voiam sa fiu împlinită profesional pentru a putea fi un model pentru ea, nu ca mentor de meserie ci sa vadă ca trebuie sa muncim pentru ce ne face fericiți. Si odată cu venirea ei pe lume, am devenit foarte interesată de sanatate, voiam sa fiu sigura ca dacă tot e sa mănânce ceva dulce, acel dulce sa fie realizat din ingrediente naturale, sa nu aibă mult zahăr sau chiar deloc. Așa ca în timpul în care am stat acasă, în concediu de creștere a copilului, am luat o decizie, sa dau naștere acestei cofetarii, sa îmi urmez pasiunea și visul de a avea o cafenea & cofetărie. Cu sprijinul și suportul familiei, în special al soțului, am reușit sa deschidem cofetăria. Trecând anii, sub îndrumarea mamei mele, am evoluat, am învățat și am reușit să întrepătrund arta, aromele și gustul dulce în produse unice, ce se găsesc acum, într-un loc plin de speranță și iubire trimisă de sus, de aici și numele cofetăriei: Melek, care înseamnă înger (în turca). Rețele autentice, simfonia aromelor ce se împletesc armonios cu specificul fiecărui sezon permit evadarea din cotidian și șansa de a savura clipa intr-o cofetărie unde deserturile de vis au devenit realitate. Am creat rețete unice, aduse laolaltă cu cele clasice, de pe vremea copilăriei mamei mele (folosim chiar rețetele autentice de atunci) și am dat tot ce am avut mai bun pentru a bucura în alt mod, sufletele triste, cu ceva dulce, natural, de calitate. Pentru ca știți cum e… mereu te simți mai bine după ce mănânci un desert bun, deoarece dulcele nu merge în stomac, ci e pentru suflet. Și am realizat în final, ca atunci când există iubire și pasiune pentru creație, ia naștere perfecțiunea și visele pot deveni realitate. Astfel, un simplu vis din copilărie a prins viață și s-a transformat într-un refugiu de delicii create în familie. Prin multă muncă, de la o dorință, a luat naștere o afacere de familie și cofetăria Melek a prins viață. Insa după un an și jumatate, în care am investit tot ce avem în acest vis, lucrurile tot nu merg bine și la finalul lunii, nu avem suficienți bani cât sa ne acoperim cheltuielile, fără sa mai iau și eu salariu. Din păcate, am ajuns sa nu mai avem cu ce sa susținem acest vis măreț, și cel mai frustrant este ca efectiv acum când îmi tin visul în mâini, voi fi nevoită sa închid și sa pierd tot, dacă în curând nu vom vinde cât sa ne acoperim măcar cheltuielile. Dar cel mai dureros este sa renunț, și sa ii spun fetiței mele când va fi mai mare și va înțelege altfel lucrurile, ca mama ei a renunțat, nu vreau asta, vreau sa lupt în continuare, cum nu am renunțat nici când am aflat ca nu voi avea copii pe cale naturala, am mers mai departe și am primit o minune de la Dumnezeu. Doar ca efectiv am ajuns la capătul drumului (financiar vorbind), și ultima mea speranță acum, sunt oamenii!!! De la care am o singura rugăminte, sa vina și sa ne cunoască, sa încerce produsele noastre în care punem atâta suflet, sa se bucure de ambianta localului, în care servim pe langa prăjituri, cafea de specialitate, un blend propriu și original, creat în colaborare cu o prajitorie de cafea locală, foarte apreciata în Sibiu, ciocolata calda făcută de noi, în laborator, avem un meniu variat pentru atât prăjituri cât și pentru băuturi iar în locație exista și un mic colțișor în care copiii se pot juca ca părinții sa isi poată savura produsele cumparate. Am început acest vis în alta locație, în care nu puteam servi la masa, din cauza regulamentului local, ai nevoie de un spațiu destinat alimentatei publice, am căutat mult, pentru ca se găsesc greu aceste spații cu schimbare de destinație, am găsit unul insa implicatiile financiare au fost enorme, am făcut acest efort, în speranță ca lucrurile vor începe sa miște mai bine fiind în centrul orașului, din păcate, nu este deloc așa. Va rog, acum la orașul faptelor bune, faceți o fapta buna și salvați acest vis măreț al unei mame simple și muncitoare.
Ascultă în Winamp
!