Un Golf furios, un rucsac galben și un oraș care tace...
Dar nu e o poveste despre un accident. E o poveste despre noi.
O poveste care spune totul despre orașul în care trăim. Despre cum ne grăbim atât de tare, încât uităm să simțim. Despre cum am început să țipăm la oameni, dar să tăcem în fața durerii.
Grăbim viața și nu ne mai pasă de oameni. Vedem doar cutii care ne livrează colete, nu suflete care muncesc.
Mila a fugit din orașul nostru, speriată de grabă și de claxoane.
„Rucsacii galbeni sunt buni când ne livrează mâncarea caldă la timp. În rest, ne poluează aerul, ne aglomerează traficul, ne fură job-urile. N-avem ochi ca să îi vedem. Nu avem compasiune ca să îi înțelegem. Nu avem timp și nici frâne ca să îi ferim".
Morala lui Morar de azi nu e o predică. E o (re)amintire: înainte să fim șoferi, clienți, livratori sau trecători, suntem oameni.
Pe bune, ţi-a plăcut sau nu?