Cartea de șezlong a Teei: „Ochii Monei” – Thomas Schlesser

Se numește „Ochii Monei”, de Thomas Schlesser, și are în centrul ei o fetiță de 10 ani care află că există riscul să-și piardă vederea. Iar bunicul ei ia o decizie neașteptată: dacă Mona mai are un singur an în care poate vedea lumea așa cum o știm noi, atunci acel an trebuie să fie plin de frumusețe.

Așa că, timp de 52 de săptămâni, bunicul și nepoata merg împreună la marile muzee ale Parisului. 52 de săptămâni, 52 de opere de artă. Luvru, Musée d’Orsay, Centre Pompidou. Botticelli, Vermeer, Goya, Courbet, Brâncuși, Frida Kahlo, Basquiat și multe alte nume pe care poate le-am întâlnit cândva la școală, dar despre care cartea asta te face să te întrebi din nou: „Da’ eu ce văd, de fapt, în tabloul ăsta?” .

„Ochii Monei” nu este o carte despre artă în sensul acela în care cineva îți explică ce ar trebui să înțelegi dintr-un tablou. E mai degrabă despre felul în care arta poate să ne ajute să înțelegem viața.

Este despre un bunic care încearcă să-i lase nepoatei lui cât mai multă lumină, în cazul în care lumea ei se va întuneca.

Pentru că bunicul nu poate să-i promită Monei că totul va fi bine. Nu poate să-i spună că medicii s-au înșelat. Nu poate să-i oprească boala și nici să-i garanteze viitorul. Poate doar să-i fie alături și să facă ceea ce știe el mai bine: o învață să privească.

Și poate că asta e una dintre ideile cele mai frumoase ale cărții: uneori, nu avem nevoie să salvăm un om ca să-l ajutăm. Uneori e suficient să-i arătăm ceva care să merite păstrat în suflet.

„Ochii Monei” te face să te gândești la ce ai vrea să rămână cu tine dacă, într-o zi, toate lucrurile pe care le vezi acum ar deveni doar amintiri. 

Tu ai pune în bagajul de vacanță o carte care te învață să privești mai mult cu sufletul decât cu ochii?