În 8 august 2008, într-o zi care trebuia să fie doar despre bucurie și începuturi frumoase, venea pe lume Nuria Maria Țărmure. O fetiță dorită, așteptată, sănătoasă și cu un zâmbet care părea că poate aprinde orice încăpere. Pentru părinții ei, lumea s-a oprit în loc în clipa aceea — într-un moment de perfecțiune, în care nimeni nu bănuia că destinul avea să pună pe umerii unei fetițe atât de mici o povară atât de mare. Dar la doar patru luni, realitatea s-a schimbat brusc. Fără avertisment, fără semne. De pe o zi pe alta, capul Nuriei începea să se umfle, iar între creier și craniu se aduna lichid care îi punea viața în pericol. Medicii spanioli au înțeles că nu e timp de pierdut. Au intrat în sala de operație și au salvat-o, montându-i un șunt care să-i permită creierașului să respire din nou. Un copil de patru luni, o luptă cât pentru un om mare. Dar după operație… totul părea bine. Paradoxal de bine. Nuria creștea, râdea, se juca, iar cei din jur ar fi putut jura că e un copil perfect sănătos. Ani la rând, nimeni nu și-ar fi putut imagina ce ascunde corpul ei mic. A părut că destinul îi dăduse o șansă reală. Așa a fost până în 2016, când Nuria avea deja opt ani. La un control de rutină la profesorul Florian de la Cluj, unul dintre cei mai buni neurochirurgi din România, lucrurile au început să se clatine din nou. Analizele păreau bune, nimic nu trăda că în interior corpul Nuriei ducea o luptă tăcută. Dar o simplă ecografie de pumn avea să zdruncine lumea părinților. Când medicul a privit ecranul, a stat câteva secunde în liniște. Apoi a spus ceva ce nicio mamă nu ar trebui să audă vreodată: „Nuria nu are vârsta osoasă de opt ani. Are vârsta osoasă de trei ani… și puțin.” Un copil de opt ani, cu oase de copil de trei. De aici a pornit un drum lung. Un drum cu spitale, investigații, medici, speranțe și temeri. Endocrinologie, ortopedie, neurologie. Analize peste analize. Tratament cu hormon de creștere, care a fost necesar, dar a venit cu un preț: genunchii Nuriei au început să se deformeze. Să se „butucăneze”, cum spune mama ei — un cuvânt dureros, dar exact. A urmat o nouă serie de operații. Plăcuțe puse, plăcuțe scoase. Modificate iar, pe măsură ce hormonii își făceau efectul și corpul încerca să țină pasul. Și ca și cum nu ar fi fost de ajuns, în timp ce medicii încercau să-i dea o șansă la o creștere normală, un alt diagnostic a venit ca o lovitură: spina bifida occulta — forma ascunsă, perfidă, care se strecoară în viața unui copil fără zgomot, dar cu consecințe grele. Această condiție, „sora” hidrocefaliei cu care Nuria fusese operată la doar patru luni, i-a afectat partea inferioară a corpului. I-a slăbit oasele, nu ca o boală a oaselor de sticlă, dar suficient încât să fie în pericol de fracturi, suficient încât fiecare pas să fie o mică victorie. Între toate acestea, Nuria a continuat să crească. Să lupte. Să zâmbească. Un copil care, de la patru luni, a cunoscut doar drumuri de spital, aparate, intervenții, speranțe și căderi. Un copil care nu a întrebat niciodată „De ce eu?”, ci doar a strâns din dinți și a mers mai departe. În anul 2022, situația Nuriei devenea tot mai grea. Picioarele și spatele ei erau tot mai strâmbe, iar durerile de spate deveneau tot mai insuportabile. Prin doctorul de familie de la acea vreme am avut norocul să cunoaștem un medic român plecat în Germania, domnul doctor Ardelean Andrei, în localitatea Siegen, care ne-a oferit o rază de speranță. El ne-a îndrumat către domnul profesor Schröder, care, după numeroase consultații, radiografii, CT-uri și analize, ne-a spus că Nuria are șanse 60%-70%-80% să se îndrepte și să poată merge pe propriile picioare. Astfel a început un drum lung, dureros și plin de încercări. În septembrie 2023, Nuria a avut prima operație la piciorul drept, în Germania, unde i s-a montat un fixator extern hexagonal, menit să corecteze treptat poziția oaselor. Ajustările zilnice și măsurătorile erau extrem de dureroase, dar necesare pentru ca picioarele ei să se alinieze corect. După șase luni, fixatorul a fost înlocuit cu plăcuțe, iar apoi s-a făcut același lucru la piciorul stâng, unde fixatorul a stat patru luni. În septembrie 2025, plăcuțele au fost scoase, un moment crucial în recuperarea ei, dar drumul nu s-a terminat. Glezna stângă mai trebuie corectată complet cu un fixator extern, iar tibia dreaptă, unde au fost cele mai mari probleme, trebuie îndreptată în continuare – fie intern, cu plăci și șuruburi, fie, dacă rezultatul nu va fi suficient, cu un fixator extern pentru a preveni fracturi și complicații viitoare. În tot acest timp, Nuria a urmat fizioterapii și recuperări constante, cu o răbdare și un curaj incredibil. Este o adolescentă care merită șansa de a alerga, de a face sport, de a ieși cu prietenii, de a trăi o viață normală, liberă. Este o luptă care încă nu s-a terminat, iar fiecare pas înainte este o victorie. Nuria a trecut prin atâtea dureri, prin atâtea intervenții și măsurători care i-au marcat fiecare zi, dar ea continuă să lupte, cu o tărie de admirat. Acum, mai mult ca niciodată, Nuria are nevoie de sprijinul oamenilor cu suflet mare, ca să-i fie ușurată această luptă și să poată avea șansa la o viață mai bună, o viață în care să poată merge cu adevărat pe propriile picioare. Fiecare gest, fiecare ajutor contează enorm pentru ea , care visează să alerge, să fie liberă și să-și trăiască adolescența cu normalitate și speranță.
Ascultă în Winamp
!